Andrei Plesu -  Plai cu oi (…merita timpul acordat)

Orice cãlãtorie e o experientã a  diversitãtii. Dar

foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate  la

diferentã. Una e sã te misti în variatiunile multiple

ale aceleiasi  teme, alta este sã te simti catapultat

pe o altã planetã. Ca, de pildã, cînd  cãlãtoresti în

Japonia. N-am fost niciodatã în Africa, în Australia,

sau  în Caraibe. Pentru mine, Japonia rãmîne, de aceea,

tot ce poate fi mai  altfel, mai neasimilabil, mai

“strãin”. Te poti simti strãin în  Indonezia,

parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum

se simte  strãin orice european “civilizat” într-o

enclavã arhaicã si, pe deasupra,  asiaticã. Te poti

simti strãin în bucãtãria chinezã, în  coloritul,

moravurile si inocenta americane, sau în expresia

lingvisticã a  Ungariei vecine, din care nu poti

selectiona nimic cît de cît familiar. În  Japonia însã

alteritatea e radicalã. Te misti în spatiul unei  alte

umanitãti, al unei lumi paralele. Nimic nu seamãnã cu

ce stii. Nici  mãcar asemãnãtorul…

N-am sã fac demonstratii pretentioase, de  morfologia

culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga… Am

s-o iau de  jos, de la obiceiuri curente, de la cum

stai la masã si cum duci la gurã, de  la bãi si

closete.

Trebuie sã încep prin a recunoaste cã bãile sînt,  în

mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate

tehnic ca sã  cearã, odatã ce te-ai instalat, cîteva

momente de studiu si acomodare. Caldul  si recele, cada

si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de  mici

ingeniozitãti si nuante locale tin spiritul în alertã

si produc, în  faza inauguralã, accidente mai mult sau

mai putin picante: te uzi, te arzi,  te sperii. Fatã de

ceea ce poti pãti în Japonia, toate acestea sînt  însã

bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pildã, într-un hotel  hiper-modern,

de o experientã unicã: closetul avea aspectul unui

scaun de  cosmonaut, cu spãtar reglabil, brate late

acoperite de micro-computere,  beculete albastre si

rosii, în perpetuã scintilatie, si orificii  amplasate

scandalos, în cele mai amenintãtoare unghiuri.

Obiectul m-a  confiscat definitiv, deîndatã ce am

intrat în baie. L-am cercetat îndelung,  ca pe o

finalitate fãrã scop, terorizat, totusi, de ideea cã

scopul poate  oricînd sã aparã, ca un imperativ

categoric. Atractia maximã o reprezentau,  fireste,

numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite

de  inscriptii în japonezã. Am reflectat cîteva clipe,

am evaluat riscurile si,  în cele din urmã, m-am

aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul  s-a

aruncat asupra mea, ca o ghionoaie istericã, ca un

balaur multicefal.

Odatã pornit, mecanismul functiona – ca progresul

însusi – dupã legi  fatale. Într-o clipitã, întreaga

baie a devenit un amplu spectacol de sunet  si luminã.

Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri

si  haiku-uri indescifrabile, de complexe miscãri de

revolutie si rotatie. Nu  doar closetul rãspundea

incultelor mele comenzi, ci toate  robinetele

încãperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile

odãii,  eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate

se modificau imperturbabil, sub  privirile mele

amãrîte, filtrate de incontrolabile perdele de apã.  Am

simtit, împietrit, cã mã îndrept spre un final

imprevizibil. Mi se  pãrea cã de acest closet, de

electronicul sãu delir, depinde, brusc,  soarta

omenirii. Cã pot declansa cutremure, inundatii, ploi

de meteoriti,  glaciatiuni. Cã, poate, fãrã sã vreau,

am dat peste misterul facerii în cea  mai purã (si

sordidã) variantã materialist-dialecticã: o stîngace

apãsare  pe butonul gresit, într-un originar closet

galactic. Din fericire, la un  moment dat, toatã

hãrmãlaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sã

nu  stîrnesc vreo recidivã, si m-am retras apoi,

sfîrsit, în dormitor, unde  atmosfera era pasnicã:

numai, sub pat, o luminã spectralã, care îti  lumina

papucii ori de cîte ori lãsai picioarele sã-ti atîrne

perpendicular  pe mochetã.

S-ar zice cã, fatã de acest abuz tehnologic,  closetele

traditionale sînt de o paradiziacã simplitate. Nu în

Japonia. În  programul cãlãtoriei, mi-a fost introdusã,

ca o favoare, ca un deliciu  pitoresc, si o noapte la

un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu  amic

Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului

National de Artã, a  fost prima victimã a acesui

episod. L-am pierdut, scurt, într-una din  toaletele

aliniate lîngã receptie. Omul încerca sã iasã, dar

ceva, un  procedeu ritual, încãlcar ea unei anumite

succesiuni a gesturilor, îl tinea  blocat. Cabina cu

pricina includea tot felul de scule si recipiente  de

lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau

deschiderea usii  decît dupã o anumitã combinatie de

miscãri igienice, alternînd balansul cu  rãsturnarea,

rotirea si clãtirea…

La rîndul meu, am încasat prima  traumã cînd, intrînd

în camera care îmi era rezervatã, n-am vãzut decît  un

paralelipiped gol, fãrã nici o piesã de mobilier. În

mintea mea  îngustã, de european rãsfãtat, lucrul care

nu poate lipsi dintr-o asemenea  camerã este patul.

Intri, te întinzi putin, îti desfaci  bagajul,

rãsfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit

nelinistit spre  bãtrîna însotitoare care lucra pe post

de “bagajist” si i-am dat de înteles,  prin semne

limpezi, cã nu pricep cum e cu dormitul. A scos

imediat  dintr-un perete o rogojinã de lux, pe care,

însã, s-a grãbit sã o reintroducã  în lãcasul ei “de

zi”. Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sã mã  întind

acum, pe loc, chia r dacã nu mã culc încã. Nu – mi-a

pantomimat, în  replicã, cu o blîndã cruzime,

interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne  întindem.

Ziua stãm pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblãm

de-a  busilea.

Spre searã, m-am hotãrît sã cer de mîncare în  camerã.

Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care

identificasem  cuvîntul “vitel”. A apãrut o fostã

gheisã, destul de obositã, si m-a invitat  în baie,

adicã într-o cãmãrutã îngustã, cu o copaie de lemn

patratã. “Nu -  zic – nu baie! Mîncare! Vitel, care va

sã zicã! Papa!” “Ba, din contra – îmi  semnalizeazã cu

un surîs buddhist preopinenta – mai întîi baie! Papa

la  urmã!” Dupã cîteva trecãtoare accese de demnitate,

cedez: intru în  scãldãtoarea de lemn; gheisa dupã

mine! Se atine, rînjind, cu un mãnunchi de  nuiele

aromate în mînã. Refuz sã mã dezbrac, insistã,

nevastã-mea se  întristeazã, gheisa e de neînduplecat.

Încropim, pînã la urmã ceva, un ritual  incomplet

(”interruptus?”), dupã care am dreptul sã mã asez la

masã, pe  jos evident, dinaintea unei portii de

shabu-shabu. Asta înseamnã: un platou  cu felii subtiri

din carne de vitel crudã si o oalã cu apã în  care

clocotesc legume, mirodenii si brînzã de soia. Se ia,

cu douã  betigase, cîte o felie de carne si se agitã în

fiertura din oalã pînã dispare  tenta de crud. Gheisa

mã asistã draconic. Primul simptom al  europenitãtii

mele e cã nu pot agita carnea în zeamã fãrã s-o scap

dintre  betigase. Decid, pragmatic, sã n-o mai agit,

s-o tin pe loc pînã vãd cã s-a  fiert. Gheisa devine

nervoasã: n-am voie sã cad în imobilism;  carnea

trebuie agitatã, altfel nu se pãtrunde cum trebuie de

miresme. De  cîte ori încerc sã trisez, mã priveste

sever si îmi sopteste militãreste:  “Shabu-shabu!” Trag

concluzia cã “shabu-shabu” înseamnã, pur si  simplu:

“agit-o!”, “misc-o!”, “stînga-dreapta!”, “hãis-cea!”.

Cina se  încheie melancolic, în insatisfactia pãrtilor,

si cu perspectiva neîmbietoare  a unei rogojini

medievale.

A sta la masã dupã tipicul samurailor  presupune

oricum, p entru european, mai exact pentru

încheieturile lui, o  încercare durã, bãrbãteascã: fãrã

exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus  e o

torturã, mai ales dacã se prelungeste pe toatã durata

unei mese:  anchilozeazã picioarele, rãstigneste

coloana si distruge apetitul.

Mi-l  amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de

victimã. Fuseserãm invitati sã  participãm împreunã la

o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si  asa

chinuit de dureri osoase, avea dificultãti sã

recupereze postura  bipedã: era ca un nod ud, de

nedezlegat. L-am dus la masinã sub formã de  statuetã

de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugãciune.

O alt  pãtit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masã

de un profesor din Kyoto,  specialist în Zen, a înteles

repede cã are de trecut o probã grea. Trebuia sã  stea

cuminte cu picioarele sub el si sã mãnînce din boluri

misterioase,  oferite de o oficiantã care aluneca între

comeseni pe genunchi. Dupã scurt  timp, filosoful român

a simtit cã pierde controlul membrelor  sale

inferioare. Amortite, strãbãtute de mii de ace, ele îi

confiscau  întreaga atentie si asa hãrtuitã de

insolitul bucatelor si de discursul  sibilinic al

interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite  supe

extrem-orientale drept extract de cîrpe si se

obisnuieste greu cu  ideea cã fasolea bãtutã se poate

freca cu zahãr pentru a deveni desert).  Trebuia,

fireste, fãcut ceva! Trebuia schimbatã pozitia,

pãstrînd, totusi,  aceeasi stilisticã, de vreme ce a

cere un scaun era exclus.

Gabriel  s-a hotãrît, prin urmare, sã-si adune

picioarele în asa fel, încît sã-si  poatã sprijini

sezutul pe cãlcîie. Dupã chinuitorul “lotus” dinainte,

noua  posturã pãrea mîntuirea însãsi. Dar numai pentru

cîteva minute. Cãlcîiele nu  sînt nici ele antrenate sã

suporte întreaga pagodã a corpului. În plus, o  apãsare

disproportionatã suprasolicitã, în aceastã pozitie,

degetele  îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si

de sudori barbare, prietenul  meu a adoptat, într-o

încercare disperatã de a iesi la liman, o  nouã

atitudine, de o riscantã radicalitate: s-a asezat pur

si simplu în  genunchi, cu trunchiul drept, dominînd -

fãrã autoritate – fãpturile gracile  ale celorlalti,

pentru care “lotusul” nu pãrea sã creeze  dificultãti.

Scena avea, probabil, în ochii celor de fatã, ceva

patetic.  Liiceanu trebuie sã fi arãtat ca un tãran de

Octav Bãncilã, exploatat,  obidit, flãmînd, cãzut în

genunchi dupã o rãscoalã ratatã. Dar cît poti  rezista

în genunchi, dacã n-ai practica zilnicã a penitentei?

Mai rãmãsese  o singurã variantã. Neortodoxã, greu

integrabilã tabietului nipon, dar,  parcã, mai

confortabilã: pozitia “Lorelei”. Te lasi binisor pe o

parte,  sprijinit într-un cot, ca fecioara pe

pajiste… Japonezii au contemplat cu  discretiune tot

acest program gimnastic, la capãtul cãruia victima a

iesit  din joc, lichidatã. Si cotul amorteste! “Un

scaun! Un regat pentru un scaun!”  – striga mut fiecare

mãdular al filosofului. Nu exista altã solutie  decît

abandonul. “Vai, ce grãdinã frumoasã aveti!” – a g

emut Gabriel  iluminat si, ridicîndu-se, a pornit,

tam-nesam, s-o viziteze, lãsîndu-si  amfitrionii cu

lingura la gurã, între douã îmbucãturi.

Am fãcut o  experientã asemãnãtoare cîtiva ani mai

tîrziu, cu acelasi profesor, de-a  lungul aceleiasi

ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sã rezist

pînã  la capãt, cu pretul unei perfecte obnubilãri

intelectuale. Nu stiu nici pînã  azi ce mi s-a spus în

timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamãnã cu  o

clasicã experientã Zen.

Ca disciplinã spiritualã, Zen e arta de a sta,  de a

sta cum trebuie, asa încît corpul tãu, duhul tãu,

lumea din jurul tãu  si universul întreg sã intre în

ordine. Esential în acest efort e ca  crisparea

efortului, efortul ca program sã lipseascã. Constiinta

trebuie  eliberatã de rationalitate si de premeditare.

În cazul nostru, al lui Gabriel  si al meu, doi

cãlãtori din Far East-ul european, esecul era  perfect.

Reusisem sã stãm prost, cu ochii scosi de efort,

constienti de  neputinta noastrã si încercînd sã o

dominãm rational. Fãcusem totul pe dos.

Buddhismul Zen ne dã însã voie sã spunem cã e si

aceasta o cale. Calea  româneascã: stai strîmb si

judeci drept. Stai cum dã Dumnezeu! Stai cum  poti!

Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii ãstia,

care pot sta  ceasuri întregi încremeniti în proiect,

nu sînt în regulã. Sã se mai miste si  ei nitel, sã dea

semne de viatã. Vorba gheisei mele: “Shabu-shabu!”